Asa simplu

Nenorocirea omului este ca nu se poate defini in raport cu ceva, ca el n-are in existenta un punct stabil si un centru de determinare. Oscilatia lui intre viata si spirit, il face sa le piarda si pe acestea si sa devina un nimic care doreste existenta. Animalul acesta indirect doreste spiritul si regreta viata. Omul nu-si poate gasi un echilibru in lume, fiindca echilibrul nu se castiga negand viata, deja traind. Acest nimic ce doreste existenta este rezultatul unei negatii a vietii. De aceea omul are privilegiul de a putea muri oricand, de a renunta la iluzia de viata din el.

Nimic si tot

Caci, la urma urmei, ce este omul in natura? Nimic in comparatie cu infinitul, tot in comparatie cu neantul, un lucru de mijloc intre nimic si tot. El este infinit de indepartat de ambele extreme; iar fiinta lui nu sta mai aproape de nimicnicia din care este scoasa decat de infinitul in care-i inghitita?

Inteleg, si totusi, nu inteleg

Dar ce sunt prin urmare? Un lucru ce cugeta. Ce este acesta? Unul ce se indoieste, intelege, afirma, neaga, voieste, nu voieste, totdeodata imagineaza si simte. Nu sunt eu insumi cel care ma indoiesc aproape de toate, care totusi intelege ceva, care afirm ca doar acest lucru este adevarat, tagaduiesc pe celelalte, doresc sa stiu mai multe, nu vreau sa fiu inselat, imaginez multe lucruri, chiar fara voie, observ de asemenea multe ca si cum mi-ar veni pe calea simturilor? Caci intrucat este cunoscut acum faptul ca insesi corpurile nu le percep in definitiv prin simturi ci doar prin faptul ca sunt intelese.